Despite the criticism of Karl Popper's falsifiability theory for the demarcation between science and non-science, mainly pseudo-science, this criterion is still very useful, and perfectly valid after it was perfected by Popper and his followers. Moreover, even in his original version, considered by Lakatos as "dogmatic", Popper did not assert that this methodology is an absolute demarcation criterion: a single counter-example is not enough to falsify a theory; a theory can legitimately be saved from falsification by introducing an auxiliary hypothesis. (...) Compared to Kuhn's theory of revolutions, which he himself later dissociated from it transforming it into a theory of "micro-revolutions," I consider that Popper's demarcation methodology, along with the subsequent development proposed by him, including the corroboration and the verisimilitude, though imperfect, is not only valid today, but it is still the best demarcation methodology. For argumentation, I used the main works of Popper dealing with this issue, and his main critics and supporters. After a brief presentation of Karl Popper, and an introduction to the demarcation problem and the falsification methodology, I review the main criticisms and the arguments of his supporters, emphasizing the idea that Popper has never put the sign of equality between falsification and rejection. Finally, I present my own conclusions on this issue. CONTENTS -/- Abstract Introduction 1 The demarcation problem 2 Pseudoscience 3 Falsifiability 4 Falsification and refutation 5 Extension of falsifiability 6 Criticism of falsifiability 7 Support of falsifiability 8 The current trend Conclusions Bibliography Notes -/- DOI: 10.58679/MM99220. (shrink)

În această lucrare argumentez faptul că, în ciuda criticilor teoriei falsificabilității propuse de Karl Popper pentru demarcarea între știință și ne-știință, în principal pseudoștiință, acest criteriu este încă foarte util, și perfect valabil după perfecționarea lui de către Popper și adepții lui. Mai mult, chiar și în versiunea sa inițială, considerată de Lakatos ca ”dogmatică”, Popper nu a afirmat că această metodologie este un criteriu absolut de demarcare: un singur contra-exemplu nu este suficient pentru a falsifica o teorie; mai mult, (...) o teorie poate fi salvată în mod legitim de falsificare prin introducerea unei ipoteze auxiliare. În comparație cu teoria lui Kuhn a revoluțiilor, de care el însuși s-a dezis ulterior transformând-o într-o teorie a ”micro-revoluțiilor”, consider că metodologia de demarcare a lui Popper, împreună cu dezvoltarea ulterioară propusă de acesta, inclusiv coroborarea și verosimilitudinea, deși imperfectă, nu numai că este valabilă și azi, dar este încă cea mai bună metodologie de demarcare. Pentru argumentare, m-am folosit de principalele lucrări ale lui Popper care tratează această problemă, și a principalilor săi critici și susținători. După o scurtă prezentare a lui Karl Popper, și o introducere în problema demarcației și metodologia falsificabilității, trec în revistă principalele critici aduse și argumentele susținătorilor săi, accentuând pe ideea că Popper nu a pus niciodată semnul egalității între falsificare și respingere. În final prezint propriile concluzii în această problemă. -/- DOI: 10.58679/TW55590. (shrink)

Karl Popper, en tant que rationaliste critique, a été un opposant à toutes les formes de scepticisme, de conventionnalisme et de relativisme scientifique. En 1935, il a écrit Logik der Forschung. Zur Erkenntnistheorie der modernen Naturwissenschaft, traduisant plus tard le livre en anglais et le publiant sous le titre The Logic of Scientific Discovery (1959), considéré comme un travail de pionnier dans son domaine. De nombreux arguments de ce livre sont dirigés contre les membres du « Cercle de Vienne », (...) tels que Moritz Schlick, Otto Neurath, Rudolph Carnap, Hans Reichenbach, Carl Hempel et Herbert Feigl. Popper est d'accord avec eux sur les aspects généraux de la méthodologie scientifique et sur leur méfiance à l'égard de la méthodologie philosophique traditionnelle, mais ses solutions ont été sensiblement différentes. Popper a largement contribué aux débats sur la méthodologie scientifique générale, la démarcation de la pseudo-science, la nature des probabilités et la méthodologie des sciences sociales. DOI: 10.13140/RG.2.2.12087.57763. (shrink)

Karl Popper, as a critical rationalist, was an opponent of all forms of skepticism, conventionalism and relativism in science. A major argument of Popper is Hume's critique of induction, arguing that induction should never be used in science. But he disagrees with the skepticism associated with Hume, nor with the support of Bacon and Newton's pure "observation" as a starting point in the formation of theories, as there are no pure observations that do not imply certain theories. Instead, Popper proposes (...) falsifiability as a method of scientific investigation. DOI: 10.13140/RG.2.2.11481.36967 . (shrink)

Karl Popper, ca raționalist critic, a fost un oponent al tuturor formelor de scepticism, convenționalism și relativism în știință. În 1935 a scris Logica cercetării (Logik der Forschung. Zur Erkenntnistheorie der modernen Naturwissenschaft), traducând ulterior cartea în engleză și publicând-o sub titlul The Logic of Scientific Discovery (1959) considerată ca o lucrare de pionierat în domeniu. Multe dintre argumentele din această carte sunt îndreptate împotriva membrilor "Cercului Vienez", precum Moritz Schlick, Otto Neurath, Rudolph Carnap, Hans Reichenbach, Carl Hempel și Herbert (...) Feigl. Popper este de acord cu aceștia cu privire la aspectele generale ale metodologiei științifice și neîncrederea lor în metodologia filosofică tradițională, dar soluțiile sale au fost semnificativ diferite. Popper a contribuit semnificativ la dezbaterile privind metodologia științifică generală, demarcarea științei de pseudoștiință, natura probabilității și metodologia științelor sociale. (shrink)