FILOSOFIE UNIVERSALĂ FAPT ŞI ESENŢĂ. FACTUAL VS EIDETIC ÎN FENOMENOLOGIA HUSSERLIANĂ VICTOR EUGEN GELAN Centrul de Studii Fenomenologice, Universitatea din Bucureşti Abstract. Fact and Essence. Factual vs Eidetic in Husserl’s Phenomenology. The purpose of this paper is to show that the dichotomy between factual and eidetic represents one of the fundamental presuppositions of the Husserlian phenomenology. No authentic understanding of the phenomenological reduction and of its constitutive role for the transcendental phenomenology is possible without a proper understanding of this dichotomy and of its relevance for the transcendental problem. One of the questions I am going to discuss in this paper is the following: Could it be possible that both the dichotomy between fact and essence and that between empirical and eidetic sciences is actually at work in Husserl’s Ideen I as a phenomenologically uninvestigated presupposition of his undertaking? The other matter I am going to address in this paper is the concept of originary givenness and the legitimacy of the knowledge based on it (which is presupposed by the “principle of all principles” which Husserl formulates in Ideen I). I will argue that this concept is a revolutionary idea not only from a philosophical standpoint, but also from a more general scientific one, because it offers a new criteria of knowledge, that of the originary donating intuition. Keywords: Husserl, fact, essence, eidetic, transcendental phenomenology, originary givenness, individual intuition, eidetic intuition, factual/empirical science, eidetic science, naturalistic misinterpretations 1. INTRODUCERE Încă din introducerea la lucrarea sa Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie1, Husserl punctează în mod foarte clar caracterul de deplină noutate al fenomenologiei, precum şi rolul fundamental pe care ea îl are de jucat în raport cu celelalte ştiinţe. Potrivit lui Husserl, fenomenologia este o ştiinţă cu totul nouă, ce are un statut aparte în raport cu toate 1 Pentru trimiterile la această lucrare a lui Husserl (numită şi Ideen I), voi folosi în continuare, în cadrul lucrării mele, volumul III/1 din ediţia operelor complete Husserliana: Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologische Philosophie. Erstes Buch: Allgemeine Einführung in die reine Phänomenologie, hrsg. von Karl Schuhmann, Den Haag, Martinus Nijhoff, 1976, sub sigla Hua III/1. Trimiterile la ediţia română a Ideen I (Edmund Husserl, Idei privitoare la o fenomenologie pură şi la o filosofie fenomenologică, Cartea întâi: Introducere generală în fenomenologia pură, trad. Christian Ferencz-Flatz, Bucureşti, Humanitas, 2011) se vor face în paralel cu trimiterile la ediţia germană tocmai menţionată. Vom reda în cadrul articolului meu – fie în note, fie în text – titlul ediţiei române a acestei lucrări a lui Husserl prin: „Ideen I”, „Idei I” sau „Idei”. Rev. filos., LXI, 3, p. 273–295, Bucureşti, 2014 274 Victor Eugen Gelan 2 celelalte ştiinţe, întrucât ea este „însăşi ştiinţa fundamentală a filosofiei”2. În acest sens, gândirea şi atitudinea de tip fenomenologic sunt cu totul aparte şi total străine de ceea ce Husserl numeşte „gândire naturală”3. În prima secţiune a lucrării mai sus menţionate, intitulată sugestiv pentru tema ce va fi abordată, Esen a şi cunoaşterea eidetică, Husserl foloseşte mai mulţi termeni specifici pentru a desemna două tipuri diferite de cunoaştere sau de raportare a omului la ceea ce este având ca motivaţie un interes de cunoaştere de ordin teoretic sau ştiinţific. Fiecare paragraf al acestei secţiuni va fi intitulat în aşa fel încât să transmită cititorului, încă de la prima vedere, tematica abordată şi conceptele esenţiale la care autorul va face referire, pe care le va analiza în mod riguros şi a căror clarificare va da seama de înaintarea argumentativă şi de justificarea sau fundarea întregului demers filosofic iniţiat odată cu programul din Ideen I. Una dintre cele mai importante distincţii pe care se bazează întregul program din Ideen I şi care a stat şi la baza elaborării metodei fenomenologice este distincţia dintre fapt şi esen ă şi, în continuarea acesteia, cea dintre ştiin ele factuale şi cele eidetice. Această distincţie conceptuală îşi are baza şi rezonanţa ei fundamentală într-o lucrare mai timpurie de-a lui Husserl, apărută cu peste un deceniu înainte de Ideen I, lucrare ce a fost ea însăşi considerată cea care a pus bazele fenomenologiei. Este vorba despre Logische Untersuchungen (Cercetări logice), lucrare apărută în anii 1900/1901, în două volume: Prolegomena zur reinen Logik (Prolegomene la logica pură)4 şi Untersuchungen zur Phänomenologie und Theorie der Erkenntnis (Cercetări asupra fenomenologiei şi teoriei cunoaşterii)5. Faptul că Husserl simte nevoia să dedice o secţiune întreagă unor probleme ce ţin mai mult de logică şi de metodologia cercetării, înainte de a trece la prezentarea efectivă a programului fenomenologic din Ideen I, arată cât de importantă era, din punctul de vedere al profesorului de la Freiburg, clarificarea unor chestiuni conceptuale ce vor sta la baza întregului program amintit, chiar dacă acesta este prezentat la nivelul Ideilor I doar ca o introducere generală în noul domeniu al fenomenologiei. Din punctul lui Husserl de vedere, o clasificare prealabilă a ştiinţelor este de cea mai mare importanţă pentru orice proiect filosofic şi pentru orice încercare de înţelegere motivată de un asemenea proiect, întrucât 2 Hua III/1, p. 3/ Idei, p. 27. Pentru Husserl tot ceea ce nu a fost încă supus reducţiei fenomenologice poartă cu sine caracterul de „natural”, în sensul de nechestionat din punct de vedere fenomenologic, nechestionat în legătură cu teza atitudinii naturale. 4 Pentru ediţia română, vezi Edmund Husserl, Cercetări logice I. Prolegomene la logica pură, trad. Bogdan Olaru, Bucureşti, Humanitas, 2007. 5 Pentru ediţia română, vezi Edmund Husserl, Cercetări logice II. Cercetări asupra fenomenologiei şi teoriei cunoaşterii. Partea întâi: Cercetările 1 şi 2, trad. Bogdan Olaru şi Christian Ferencz-Flatz, Bucureşti, Humanitas, 2009 şi Partea a doua: Cercetările 3, 4 şi 5, trad. Christian Ferencz-Flatz şi Ion Tănăsescu, Bucureşti, Humanitas, 2012, Partea a treia, Cercetarea 6, trad. B. Olaru, Editura Humanitas, 2013. 3 Fapt și esență. Factual vs eidetic în fenomenologia husserliană 3 275 fiecare ştiinţă corespunde, în fond, unei regiuni anumite a fiinţei/existenţei. Problema clasificării şi a tranşării riguroase a graniţelor diverselor ştiinţe trebuie să preceadă orice cercetări de tip fenomenologic, deoarece această clasificare „este totuna cu problema separării diferitelor regiuni de fiinţă”6. Ideea care trebuie scoasă în evidenţă în acest context este aceea că Husserl nu pleacă în desfăşurarea demersului său fenomenologic de la analizarea diverselor situaţii fenomenologice factuale sau de la analize fenomenologice ale unor probleme conceptuale (precum face în Cercetări), ci, din contră, programul său fenomenologic din Ideen I (dar, în mod implicit şi inevitabil, şi cel ulterior) are la bază mai multe presupoziţii la care Husserl însuşi ţine în mod deosebit. Una dintre aceste presupoziţii de bază este aceea a împărţirii ştiinţelor în diverse categorii sau regiuni, cărora le corespund anumite regiuni de fiinţă bine delimitate şi în mod riguros departajate. Aceasta este o cerinţă de care – potrivit lui Husserl – orice abordare filosofică trebuie să ţină cont şi care se impune cu necesitate a fi realizată chiar înaintea iniţierii oricărui demers filosofic concret, direcţionat către una sau alta dintre sferele de fiinţă ce ne stau la dispoziţie. Ideea acestei clasificări necesare a ştiinţelor, plus toate remarcile lui Husserl legate de diferenţierea diverselor ştiinţe existente în ştiinţe ale faptelor (empirice) şi ştiinţe eidetice (ale esenţelor sau ale fundamentelor) fac un oarecare contrast cu ideea lipsei totale de presupoziţii, idee care trebuie să stea – din perspectiva întemeietorului fenomenologiei – la baza oricărui demers fenomenologic congruent cu principiile şi maximele sale. Gradul în care acest contrast între distincţiile mai sus amintite şi ideea necesităţii de a pleca de la un teren zero al presupoziţiilor este unul problematic pentru perspectiva fenomenologică husserliană, rămâne o chestiune deschisă în vederea unei cercetări mai amănunţite. Poate că aceste distincţii nu sunt cu adevărat presupoziţii problematice, însă întrebarea care se impune de la început este dacă aceste presupoziţii sau distincţii sunt suficient argumentate, dacă sunt ele îndeajuns elaborate fenomenologic, adică dacă sunt ele rezultatul unui demers fenomenologic aplicat sau, mai degrabă, sunt presupoziţii ce îşi au fundamentul în ideile pre-fenomenologice ale lui Husserl şi, în speţă, în pregătirea lui pre-filosofică (ca matematician). O altă chestiune problematică a perspectivei husserliene ar fi aceea a modului în care autorul Ideilor exclude orice posibilitate de raportare autentică a omului la lume şi la problematica cunoaşterii acesteia în şi prin cadrul atitudinii naturale naive şi înţelegerea acestei atitudini într-un sens foarte restrictiv, menit parcă a se „conforma” propriilor interese filosofice, dar care este din start discutabil în privinţa corespondenţei lui cu ceea ce am putea numi întregul veritabil a ceea ce este sau, mai bine spus, în privinţa corespondenţei lui cu lucrurile însele (die Sachen selbst) de la acest nivel. Tot problematică pare a fi şi ideea lui Husserl conform căreia nu poţi ajunge la o atitudine filosofică autentică şi la o descoperire a lumii în mod veritabil, din 6 Hua III/1, § 17, p. 38/ Idei, p. 81. 276 Victor Eugen Gelan 4 perspectiva cunoaşterii acesteia, decât prin intermediul metodei sale a reducţiei fenomenologice. Una dintre replicile critice la adresa acestei idei husserliene este şi poziţia lui Heidegger exprimată în cadrul analiticii existenţiale a Dasein-ului din Sein und Zeit. Din motive ce ţin de orientarea temei noastre nu vom aborda însă în acest context şi poziţia lui Heidegger. Dacă Husserl presupune, în vederea realizării veritabilei ştiinţe filosofice – care nu este alta decât cea a conştiinţei pure sau fenomenologia – necesitatea de a pleca de la un teren zero al presupoziţiilor, de la un teren ferm, lipsit de presupoziţii metafizice, scientiste (naturaliste) sau chiar natural-naive, totuşi se pare că, prin demersul său, el încearcă mai degrabă să obţină şi să menţină în permanenţă un astfel de teren decât să plece de la el. Necesitatea obţinerii unui astfel de teren lipsit în totalitate de presupoziţii, motivată în primul rând şi în cel mai înalt grad de un interes de cunoaştere de ordin teoretic, ştiinţific, rămâne însă mai degrabă un deziderat permanent, mereu de reluat şi împlinit, al fenomenologiei (deziderat spre care fenomenologul – în calitatea lui de cercetător angajat autentic pe drumul cercetării sale – nu poate în fond decât să tindă asimptotic, dar pe care niciodată nu-l va putea realiza in concreto în mod deplin) şi nu constituie în mod absolut un nivel zero, al lipsei totale de presupoziţii, de la care aceasta ar pleca în demersul ei original şi originar deopotrivă. 2. DISTINCŢIA FACTUAL-EIDETIC CA PRESUPOZIŢIE FUNDAMENTALĂ A FENOMENOLOGIEI HUSSERLIENE Husserl tratează despre această distincţie fundamentală în primul capitol din prima secţiune a lucrării Ideen I, capitol ce poartă chiar numele distincţiei amintite: Fapt şi esen ă. Aşadar, avem de-a face cu două concepte diametral opuse, menite însă finalmente unei complementarităţi fenomenologice (integratoare). Încă din primul paragraf al Ideilor I, luăm cunoştinţă de o tehnică pe care Husserl o va folosi foarte des pe întreg parcursul secţiunii dedicate problemelor de ordin logic, dar şi pe parcursul întregii lucrări pe care tocmai am menţionat-o. Această tehnică constă în a pune în opoziţie sau, mai bine spus, în contrast, doi sau mai mulţi termeni ce urmează a fi analizaţi în detaliu şi a căror relevanţă fenomenologică va ieşi abia ulterior la iveală. Aşa este de pildă şi cazul titlului primului paragraf din Ideen I, paragraf care aruncă în joc alte două concepte importante: cel de „cunoaştere naturală” şi cel de „experienţă”. Ceea ce înţelege Husserl prin cunoaştere naturală este de o importanţă fundamentală, întrucât atât poziţia lui fenomenologică, cât şi metoda specifică noii ştiinţe fenomenologice, au la bază respingerea acelui tip de cunoaştere ce corespunde conceptului mai sus menţionat şi considerarea lui ca fiind nepotrivit şi neputincios în a surprinde şi a exprima veritabila cunoaştere filosofică şi, în acelaşi timp, a da seama de adevărata modalitate de cunoaştere riguros ştiinţifică. Conceptul de experien ă va juca şi el Fapt și esență. Factual vs eidetic în fenomenologia husserliană 5 277 un rol foarte important, deoarece cunoaşterea pe care Husserl o numeşte naturală trimite în fond la experienţă, ca ultimă sursă veritabilă de legitimare a ei, dar şi a oricărui tip de cunoaştere ştiinţifică veritabilă. O astfel de restrângere a cunoaşterii doar la domeniul experien ei constituie însă un procedeu ilicit (denunţat ca atare de către Husserl pe parcursul celui de-al doilea capitol al primei secţiuni din Ideen I) care, departe de a avea drept efect fundamentarea cunoaşterii pe un sol cu adevărat ferm, duce de fapt la subminarea posibilităţii de elucidare veritabilă şi de realizare concretă a unei filosofii ca ştiinţă riguroasă7. Pentru Husserl, „cunoaşterea naturală începe cu experienţa şi rămâne în sfera experienţei”8, acestui tip de cunoaştere corespunzându-i o atitudine specifică, numită „atitudine naturală”. Ce este important de remarcat şi subliniat aici este faptul că această atitudine naturală se referă în fond la o atitudine de ordin teoretic, o atitudine motivată de un interes de cunoaştere teoretic sau ştiinţific şi nu la o raportare de genul unei situări afective (Befindlichkeit) (precum cea discutată de Heidegger în Sein und Zeit) faţă de ceea ce ne înconjoară. Acest lucru este punctat de către Husserl încă de la începutul primului paragraf din Ideen I9. Orizontul în care se poate desfăşura orice cercetare ce se bazează pe cunoaşterea naturală şi pe o atitudine naturală va fi desemnat de către Husserl drept orizont al lumii. Aşadar, şi ştiinţele care presupun un asemenea tip de cunoaştere vor fi desemnate ca „ştiinţe privitoare la lume”10, cărora le este atribuit, la modul cel mai general, caracterul de real. Într-un sens, am putea spune că ceea ce face Husserl aici este ca şi cum ar „îmbrăca” din punct de vedere conceptual o anumită „stare de fapt”, pe care o va deconstrui ulterior într-un mod analitic riguros, pentru a ajunge la tipul de atitudine specific fenomenologului, prin care se poate obţine cu 7 În legătură cu acest caracter de ştiinţă riguroasă pe care Husserl încearcă să-l atribuie şi să-l asigure filosofiei, a se vedea şi lucrarea lui sintetică Philosophie als strenge Wissenschaft/ Filosofia ca ştiin ă riguroasă, pp. 3–62 din Hua XXV: Aufsätze und Vorträge (1911-1921). Mit ergänzenden Texten, hrsg. von Thomas Nenon und Hans Rainer Sepp, Dordrecht, Martinus Nijhoff Publishers, 1987. 8 Hua III/1, § 1, p. 10/ Idei, p. 39. 9 Avem de-a face aici, după părerea mea, cu o chestiune problematică în concepţia lui Husserl, întrucât el pare a echivala orice fel de raportare „naturală” a omului la lume (de pildă, cea nemotivată de un interes de cunoaştere ştiinţifică, ci doar de un sentiment de armonie şi frumos faţă de natură) cu o atitudine natural-naivă (obişnuită, specifică simţului comun), punându-le ulterior pe ambele în aceeaşi categorie cu naturalismul (atitudine specific teoretică, de ordinul cunoaşterii teoretice). Or, aşa după cum va arăta şi Heidegger, în cadrul atitudinii naturale, chiar naive, de raportare a omului la lume şi la cele din jurul său, putem descoperi – atunci când ochiul nostru fenomenologic reuşeşte să dea la o parte vălul ce, în primă instanţă şi cel mai adesea, se aşterne peste lucruri – un alt nivel de înţelegere (pre-filosofic) ce corespunde în fond unei atitudini şi unei raportări la lume (unei deschideri, generată de o pre-înţelegere) mai originare decât orice înţelegere filosofică sistematic elaborată sau motivată de un interes de cunoaştere explicit formulat (de ordin teoretic) sau decât orice raportare de ordin ştiinţific la domeniul fiinţei (întregul a ceea-ce-este) şi, prin urmare, mai originară şi faţă de cea a atitudinii transcendentale husserliene, atitudine obţinută în urma aplicării sistematice a reducţiei. 10 Hua III/1, p. 10/ Idei, p. 39. 278 Victor Eugen Gelan 6 adevărat atât orizontul, cât şi câmpul concret de cercetare al fenomenelor purificate transcendental, orizont şi câmp care, tocmai prin acest procedeu transcendental de purificare (care corespunde reducţiei), vor deveni pur fenomenologice şi vor corespunde noii ştiinţe filosofice cu adevarat fundamentale şi veritabile: fenomenologia. După cum spuneam şi mai sus, cunoaşterii naturale îi este atribuită11 un tip anume de atitudine, numit atitudine naturală, iar acesteia îi este specific considerarea celor cercetate ca aflate în orizontul a ceea ce numim lume. Apoi, lumii îi este atribuit caracterul de real şi astfel Husserl ajunge să afirme (poate mai mult decât să constate) o specificitate fundamentală a atitudinii naturale, anume aceea de a presupune din start existenţa lumii ca fiind reală, dată în mod real, ca întinzându-se în timp şi spaţiu etc. Aceasta este de fapt teza generală a atitudinii naturale, care va fi scoasă din circuit printr-un procedeu numit epoché, pentru a ajunge la ceea ce Husserl numeşte atitudinea veritabil filosofică, atitudinea fenomenologică sau transcendentală. Consideraţiile lui Husserl de la acest nivel au la bază paralelismul dintre ştiinţele empirice sau factuale şi cele apriorice sau eidetice şi tipurile de intuiţii ce le corespund fiecăreia dintre ele. Intuiţiile corespunzătore celor două tipuri de ştiinţe reprezintă pentru Husserl „surse originare ale întemeierii şi justificării”12 cunoştinţelor lor specifice, întrucât obiectele avute în vedere în cadrul cercetării ajung, prin intermediul acestor intuiţii, „să fie «date ele însele» (Selbstgegebenheit)”, de multe ori chiar „în chip originar”13. Aceasta este tot una cu a spune că intuiţiile despre care vorbim sunt surse legitime ale cunoaşterii şi în cadrul lor ne apar la modul „în carne şi oase” (leibhaftig) lucrurile însele (die Sachen selbst) la care ele fac referire; ele sunt numite de către Husserl „intuiţii donatoare”. Intuiţia donatoare care corespunde sferei cunoaşterii lucrurilor (obiectelor) fizice, transcendente, este percep ia: „Percepţia este experienţa donatoare originară. A spune că ceva real îţi este dat în chip originar, că «iei act» [gewahren] în chip frust intuitiv de ceva sau că «percepi» acel ceva înseamnă a spune acelaşi lucru”14. Acest tip de percepţie mai este numit, oarecum impropriu – însă din raţiuni metodologice vom păstra această denumire –, şi „percepţie externă”. Prin cadrul ei noi luăm act de lucrurile lumii fizice şi avem experienţe 11 Aici, Husserl dă impresia de a folosi tocmai ceea ce el contraindică şi consideră a fi problema principală căreia i se datorează lipsa unei filosofii autentice, înţeleasă drept ştiinţă riguroasă, anume: presupoziţiile. Cel puţin, modalitatea cum începe şi manierea în care tratează despre toate acele distincţii de ordin logic din primul capitol al Secţiunii I a Ideilor I tinde să întărească această impresie. Pe de altă parte, o astfel de impresie poate fi generată şi de faptul că la acest nivel Husserl tratează multe dintre aceste distincţii ca fiind oarecum subînţelese, poate şi pentru că le abordase şi, cel puţin în parte, clarificase deja – chiar dacă într-o altă manieră şi cu alte scopuri filosofice – în cadrul Cercetărilor logice. 12 Hua III/1, p. 11/ Idei, p. 40. 13 Ibidem. 14 Ibidem. Fapt și esență. Factual vs eidetic în fenomenologia husserliană 7 279 specifice în acest sens. Ei îi corespunde, în forul nostru interior, un alt tip de percepţie, ce va fi numit „percepţie internă” sau „percepţie de sine”. Dacă prin cadrul percepţiei externe noi avem un acces originar la sfera lucrurilor fizice, materiale, prin cadrul percepţiei interne avem, de această dată, un acces originar la sfera trăirilor noastre interioare, la sfera actelor propriei conştiinţe. Cât priveşte sfera actelor conştiinţei celuilalt, noi nu putem avea un acces intuitiv originar donator la aceasta, cu toate că, prin cadrul empatiei, ceilalţi şi actele conştiinţei lor ne pot fi date într-un mod intuitiv donator: „Celălalt şi viaţa sa interioară este «prezent el însuşi» («selbst da») pentru conştiinţa mea şi este prezent în unitate cu corpul său, fără însă a fi dat, asemenea celui din urmă, în chip originar în faţa conştiinţei mele”15. După ce am discutat raportul dintre cunoaşterea naturală şi experien ă, este necesar să vedem acum cum anume înţelege Husserl legătura dintre fapt şi esen ă. Încă de la început aflăm că faptul nu este separat de esenţă şi nici invers. Nu avem de-a face, cu alte cuvinte, cu o ruptură, cu o breşă dihotomică între planul individual şi cel eidetic, între factualitate şi esenţialitate. Aceste două planuri sunt într-o anumită manieră şi într-o anumită măsură interconectate în aşa fel încât raporturile permanente ce se stabilesc între ele sunt unele de interdependenţă. Cu toate că Husserl dă impresia că afirmă acest caracter de reciprocitate între cele două planuri pe care le avem aici în vedere, totuşi, vom vedea foarte curând că el de fapt recurge la o ierarhizare a lor şi la o privilegiere a sferei eidetice în defavoarea celei factuale, lucru ce va fi criticat şi respins mai târziu de către Heidegger. Pentru Husserl, ştiinţele care privesc experienţa (pe care el le numeşte „ştiinţele experienţei”) sunt toate ştiinţe factuale. Ceea ce este caracteristic experienţei, respectiv actelor de cunoaştere pe care ea le are la bază, este următorul aspect: poziţionarea unor realităţi individuale ca existând în spaţiu şi timp. Intenţia lui Husserl, în privinţa distincţiei dintre fapt şi esenţă, este aceea de a arăta că tot ceea ce ţine de factual este întâmplător, putând să existe şi altfel, în alte condiţii spaţio-temporale (într-un alt moment temporal şi/sau într-un alt loc) sau să nu existe deloc, pe când ceea ce ţine de eidetic, de sfera esenţelor, are un caracter necesar. Orice obiect individual (sau orice existenţă individuală) are, potrivit concepţiei husserliene, o esenţă sau un eidos, lucru care este tot una cu a spune că el este „guvernat” de anumite legi de esenţă (apriorice), având anumite „predicabile necesare” ce-i revin şi care-l determină pe el ca obiect: „De orice tip va fi fiind ea, existenţa de ordin individual este în genere «accidentală». Ea este într-un anume fel, dar, potrivit esenţei sale, ar putea la fel de bine să fie şi altfel. [...] ine de însuşi sensul oricărei realită i accidentale ca ea să aibă o esen ă, aşadar un eidos, care poate fi sesizat în chip pur şi care este guvernat de adevăruri de esen ă având diferite grade de generalitate. Un obiect individual nu este doar individual şi atât, 15 Ibidem. 280 Victor Eugen Gelan 8 adică un «acesta de aici» unic; dimpotrivă, el are anumite proprietăţi ce-l caracterizează «în el însuşi» şi, ca atare, el are un specific, adică un stoc de predicabile esenţiale care trebuie în chip necesar să îi revină (în calitate de «fiinţare, aşa cum este ea în sine însăşi»), pentru a putea avea de asemenea şi alte determinări relative şi secundare”16. Exemplul pe care îl va folosi Husserl pentru a pune mai bine în valoare această diferenţă dintre factual şi eidetic, dar şi relaţia lor de interdependenţă, este cel al sunetului. Sunetul, ca orice alt obiect abstract sau concret, are o esenţă. Aceasta este constituită de ceea ce putem numi „sunetul în genere” sau, după cum specifică Husserl, „ceva de ordin acustic în genere”17, care poate fi regăsit în orice sunet individual. Dacă luăm un anumit sunet şi îl comparăm cu alte sunete separate sau cu care el apare într-o formă determinată (de exemplu, o simfonie sau doar o bucată de piesă muzicală), atunci putem observa ca există ceva comun tuturor acestor sunete, anume calitatea acustică. Această calitate acustică, specifică tuturor sunetelor luate în considerare în exemplul de faţă, nu este nimic altceva decât esenţa sunetului în genere, care le este specifică (le corespunde) tuturor sunetelor considerate. Aceeaşi situaţie o avem şi în cazul oricărui obiect material în genere: „De asemenea, orice obiect material are propriul său specific de esenţă [Wesensartung], iar, la nivelul său ultim de generalitate, el ţine de esenţa «obiect material în genere», având o determinare temporală în genere, o durată în genere, o formă în genere, o materialitate în genere”18. Ceea ce constituie esenţa unui obiect individual, poate să fie caracteristic şi altor asemenea obiecte individuale, această esenţă caracteristică mai multor obiecte individuale deschizând drumul spre ceea ce Husserl va numi „generalităţile eidetice ultime”, generalităţi care corespund, în fond, diverselor regiuni de obiecte individuale. O analiză riguroasă a concepţiei husserliene cu privire la esenţă trebuie, aşadar, să atingă cel puţin trei chestiuni importante. Primul lucru ar fi o clarificare mai exactă a ceea ce înţelege Husserl prin Eidos, esenţă, eidetic etc. Al doilea aspect se referă la interogaţia cu privire la rolul acestui concept de esenţă în determinarea şi delimitarea criteriilor de ştiinţificitate ale fenomenologiei (în delimitarea şi fundamentarea caracterului ştiinţific – de ştiinţă riguroasă – al fenomenologiei). Iar al treilea aspect, mai general, are în vedere răspunsul la întrebarea dacă această concepţie husserliană cu privire la esenţă poate să ofere un nou sens ideii de ştiinţă în genere (de caracter ştiinţific al unei ştiinţe în genere). Toată discuţia lui Husserl despre fapt şi esenţă trebuie înţeleasă în contextul în care el face apel la două tipuri specifice de intuiţie, care corespund celor două planuri, anume factual, respectiv eidetic, intuiţii care dau de fapt seama de posibilitatea şi de legitimitatea cunoaşterii la fiecare nivel sau care dau seama de 16 Hua III/1, § 2, pp. 12–13/ Idei, pp. 42–43. Hua III/1, p. 13/ Idei, p. 43. 18 Ibidem. 17 Fapt și esență. Factual vs eidetic în fenomenologia husserliană 9 281 două tipuri diferite de cunoaştere: cel factual şi cel eidetic. Avem de-a face aşadar cu două tipuri de intuiţie, cea individuală şi cea eidetică, pe care ar trebui să le înţelegem ca două tipuri de intuire: a individualului, respectiv a esenţei sau a eideticului (a generalului). În Ideen I, Husserl dedică un paragraf special (paragraful 3) clarificării celor două tipuri de intuiţie amintite mai sus, pentru ca în următorul paragraf să facă o analiză comparativă între intuiţia eidetică şi fantezie, cu scopul de a arăta faptul că nu există niciun fel de dependenţă a cunoaşterii eidetice în raport cu cea factuală. Atât clarificarea distincţiei dintre cele două tipuri de intuiţii, cât şi analiza comparativă a intuiţiei eidetice şi a fanteziei sunt realizate la acest nivel destul de schematic, urmând ca abia apoi, odată cu dezvoltarea programului fenomenologic iniţiat în Ideen I, ele să devină mult mai clare şi mai evidente, iar aplicabilitatea şi importanţa lor de necontestat. Ce este, aşadar, această intui ie eidetică (Wesenserschauung) – pe care Husserl o numise în Cercetări logice „intuiţie categorială” – şi care este legătura ei cu ceea ce Husserl numeşte intuiţia individuală (individuelle Anschauung) – care, mai potrivit şi mai plastic, ar putea fi tradusă şi prin intuirea individualului?19 Intuiţia eidetică este înţeleasă în Ideen I „drept un mod de conştiinţă analog experienţei, adică sesizării lucrurilor existente”, aşadar, „drept un mod de conştiinţă în care este sesizată în chip obiectual o esenţă, la fel cum în cadrul experienţei era sesizat ceva de ordin individual [...]”20. Conceptul de intuiţie nu se referă, din punctul de vedere al fenomenologiei husserliene, la vreo facultate obscur metafizică a spiritului uman sau la vreo capacitate ieşită din comun de a simţi sau de a întrezări anumite lucruri sau de a le cunoaşte într-un mod neobişnuit şi înainte sau în afara oricărei facultăţi sau puteri raţionale a sufletului omenesc, ci ea se referă pur şi simplu la capacitatea spiritului de a sesiza, de a vedea simplu şi direct, în mod clar, ceea ce se dă, ceea ce se arată, ceea ce se prezintă drept fenomen. Astfel, o intuiţie originar donatoare este o sesizare clară şi evidentă a ceea ce se dă şi, tocmai datorită faptului că ea este originară, este fundamentală (sau fundaţională) pentru cunoaştere; ea este o sursă legitimă de cunoaştere şi de întemeiere: „«Vederea» nemijlocită – şi nu doar cea sensibilă, proprie experienţei, ci vederea în genere, înţeleasă ca mod de conştiinţă originar donatoare, de orice tip va fi fiind el – reprezintă sursa ultimă de legitimitate [Rechtsqwelle] a tuturor afirmaţiilor raţionale”. Dar, completează Husserl, „ea poate să aibă o asemenea funcţie de legitimare doar fiindcă şi în 19 Ceea ce vrea Husserl să pună în evidenţă prin aceşti doi termeni este contrastul dintre intuirea individualului şi cea a eideticului sau a generalului (după cum ar fi spus Noica). Desigur că opţiunea pentru aceşti din urmă termeni (pe care o face, de exemplu, Ricoeur pentru traducerea în franceză a Ideilor I: l´intuition de l´essence şi l´intuition de l´individu) poate şi ea să fie discutată, însă cred că ea poate transmite mai bine, mai plastic eventual sau mai intuitiv (în sens comun) ceea ce Husserl vrea să spună şi să ne pună în faţa privirilor minţii. Traducerea în engleză, realizată de Fred Karsten, a acestor doi termeni este următoarea: Eidetic Seeing şi Intuition of Something Individual. 20 Hua III/1, § 5, p. 17/ Idei, p. 50. 282 Victor Eugen Gelan 10 măsura în care este originar donatoare”21. Din acest punct de vedere, am putea spune că, la Husserl, vederea recapată un rol esenţial, precum odinioară la greci; ea este preeminentă celorlalte „simţuri”, având întâietate în calitate de sursă a cunoaşterii şi a legitimării cunoaşterii autentice şi a raţionamentului corect. Încercând să punem mai bine în evidenţă ce anume înţelege Husserl prin conceptul de esenţă, vom observa că putem regăsi în concepţia husserliană mai multe sensuri ale acestui termen, sensuri care converg totuşi în aceeaşi direcţie de gândire. Am putea delimita astfel trei22 sensuri principale ale conceptului de esenţă. Primul are în vedere acele caracteristici ultime ale unui obiect care îl constituie pe acesta în calitatea lui de obiect şi care, dacă ar fi înlăturate, atunci aceasta ar conduce la anularea obiectului respectiv ca atare, la dispariţia (neantizarea) lui. Aşadar, nu este vorba aici doar de o individuare spaţio-temporală, ci despre caracteristicile ultime (reduse la minim) sau esenţiale ale unui obiect, care îl definesc pe acesta ca fiind tocmai obiectul respectiv. Ceea ce caracterizează un obiect drept obiect nu poate fi redus deci la singularitatea empirică, doar la ceva de ordin individual, ci trimite în acelaşi timp la „anumite proprietăţi ce-l caracterizează «în el însuşi»” sau la un anumit specific, „adică un stoc [Bestand] de predicabile esenţiale care trebuie în chip necesar să îi revină [...]”23. Acest lucru nu exclude desigur existenţa şi a altor caracteristici ce pot fi atribuite aceluiaşi obiect, a unor caracteristici pe care le putem numi secundare şi care, tocmai din acest motiv, sunt accidentale. Noi putem vorbi în genere cu sens de un obiect sau altul, datorită caracteristicilor principale sau esenţiale ce îi sunt acestuia atribuite. Din acest motiv, Husserl se va mai referi la acest sens al esenţei şi în termeni de quidditate: „În primă instanţă, prin termenul «esenţă» ne referim la ceea ce – în cadrul fiinţei celei mai proprii a unui obiect individual – reprezintă «ce anume» [sein Was] este el”24. Al doilea sens al conceptului husserlian de esen ă, în strânsă corelaţie cu primul, se referă la ceea ce este comun mai multor obiecte (la ceea ce este caracteristic în mod esenţial unui obiect A, dar şi unui obiect B, şi altui obiect C etc.). Cu alte cuvinte, esenţa reprezintă, în acest sens, ceea ce este caracteristic unei întregi clase de obiecte (sau cazuri) particulare şi, mai departe, mai multor astfel de clase la un loc. Înţeleasă astfel, esenţa presupune o extensie (Umfang), o sferă de 21 Hua III/1, § 19, p. 43/ Idei, p. 88. Unii comentatori (precum Rochus Sowa) vorbesc de două sensuri ale acestui concept, şi anume, unul larg şi altul restrâns. Sensul larg priveşte esenţa ca pe o „funcţie a stării de lucruri” (Sachverhaltsfunktion). Această funcţie noematică este corelatul „obiectiv” al vizării care se realizează prin cadrul conceptului. Sensul restrâns face referire la ceea ce Husserl numeşte „esenţele pure”, Eidos-ul. Pentru mai multe detalii, vezi Rochus Sowa, Essences et lois d'essence dans l'eidétique descriptive de Edmund Husserl, în „Methodos” (variantă online), 9/2009: http://methodos.revues.org/2214. 23 Hua III/1, § 2, pp. 12-13/ Idei, p. 43. 24 Hua III/1, § 3, p. 13/ Idei, p. 43. Vezi şi Hua XXX: Logik und allgemeine Wissenschaftstheorie. Vorlesungen 1917/18. Mit ergänzenden Texten aus der ersten Fassung 1910/11, hrsg. Ursula Panzer. Den Haag, Kluwer Academic Publishers, 1995, p. 373. 22 Fapt și esență. Factual vs eidetic în fenomenologia husserliană 11 283 particularizări de ordin individual, adică „un ansamblu ideal ce cuprinde toate obiectele de tipul «acesta de aici» [Diesheiten] la care se poate referi esenţa respectivă în cadrul gândirii eidetic-universale”25. În acest sens, generalitatea empirică (care reprezintă restrângerea la o anumită sferă sau alta din cadrul existenţei) se întemeiază pe cea eidetică, întrucât fiecare situaţie empirică (fiecare obiect empiric) trimite în mod necesar la o esenţă, în raport cu care situaţia empirică nu este altceva decât o exemplificare a respectivei esenţe printr-o poziţionare de existenţă. Al treilea sens al conceptului de esenţă trimite la ceea ce Husserl numeşte Eidos sau esen a pură. Prin esenţă pură este avută în vedere puritatea eidetică, care se află dincolo de sfera empirică a obiectelor individuale. Dacă primele două sensuri ale conceptului de esenţă presupuneau încă dimensiunea empirică, acest al treilea sens se defineşte tocmai printr-o delimitare strictă de orice poziţionare de existenţă, fiind determinat doar de o necesitate a priori. Chiar dacă în acest sens esenţa este determinată doar de o necesitate a priori, totuşi ea poate fi exemplificată printr-o diversitate de situaţii empirice. Ceea ce face însă clar diferenţa dintre acest sens al Eidos-ului şi celelalte sensuri ale esenţei este faptul că Eidos-ul sau esen a pură poate fi exemplificată şi prin cadrul imaginaţiei. Tocmai această posibilitate de exemplificare, ce presupune o independenţă totală faţă de planul empiric, atestă caracterul independent al Eidos-ului (al esenţei pure) faţă de orice situaţie empirică26. Altfel spus, esenţa pură nu poate fi gândită în mod separat de a priori şi, mai mult, dacă luăm în consideraţie unele dintre remarcile din perioada târzie a gândirii husserliene, pare că acestea două se confundă de fapt între ele, pentru că, după cum Husserl însuşi ţine să sublinieze, tocmai conceptul de 25 Hua III/1, §13, p. 33/ Idei, p. 73. Ceea ce este caracteristic situaţiilor empirice în genere este faptul că ele pot fi desemnate drept „posibilităţi reale”, drept posibilităţi ce sunt sau urmează a fi realizate în planul empiric al fiinţei. Pentru conceptul de „posibilitate reală”, vezi Edmund Husserl, Erfahrung und Urteil: Untersuchungen zur Genealogie der Logik, Hamburg, Felix Meiner Verlag, 1999/ Experien ă şi judecată. Cercetări cu privire la genealogia logicii, trad. Christian Ferencz-Flatz, Bucureşti, Humanitas, 2012, § 82 – în special p. 494 şi § 86, p. 506. Merită subliniată în acest context şi distincţia husserliană dintre real, reell şi wirklich. Real se referă la transcendentul ca atare, la planul transcendent ce nu a fost încă redus, plan presupus cu titlul de realitate în cadrul atitudinii naturale sau, pur şi simplu, la ceea ce există în lumea din afară, independent de conştiinţă (Vezi Hua III/1, § 1, pp. 10–11/ Idei, pp. 39–40). Reell trimite la componenta materială a actului, la componenta de trăire din cadrul conştiinţei, de pildă la ceea ce numim percepţie în cadrul unui act perceptiv (în contrast cu ceea ce în percepţie este perceput ca atare, care este conţinutul noematic). (Vezi Hua III/1, § 38, 79/ Idei, p. 143) . Wirklich se referă la ceea ce există în mod efectiv şi este folosit de către Husserl mai ales cu privire la relaţia dintre obiect ca atare şi ceea ce, într-un act de aprezentare, reprezintă conţinutul aprezentat ca sens: noema. (Vezi, de pildă, Hua III/1, § 90, pp. 206–209/ Idei, pp. 338– 343). Pentru distincţia real-reell, vezi şi consideraţiile dlui Ion Tănăsescu din nota de la pagina 219 din Edmund Husserl, Cercetări logice II. Cercetări asupra fenomenologiei şi teoriei cunoaşterii. Partea a doua: Cercetările 3, 4 şi 5, trad. Christian Ferencz-Flatz şi Ion Tănăsescu, Bucureşti, Humanitas, 2012. 26 284 Victor Eugen Gelan 12 Eidos este cel care „este vizat în mod exclusiv de fiecare dată acolo unde în scrierile mele este vorba de a priori”27. Esenţa, ca esenţă pură, presupune însă posibilitatea de a fi exemplificată atât prin intermediul donărilor empirice, cât şi a celor ce ţin de imaginaţie sau fantezie. Husserl specifică acest aspect important în prima secţiune din Ideen I, aspect ce va sta ulterior la baza diferenţierii dintre planul real şi cel ireal. Această diferenţă va fi fundamentală pentru înţelegerea, printre altele, a modului în care se constituie o imagine în fantezie (deci, a conştiinţei imaginii) şi a modalităţii prin care se constituie opera de artă în genere28. Redăm aici pasajul din Ideen I în care Husserl punctează această posibilitate dublă de exemplificare a esenţei pure: „Eidos-ul, aşadar esen a pură, poate fi exemplificat în chip intuitiv prin intermediul unor donaţii ale experienţei, de pildă al unora de ordinul percepţiei, al amintirii ş.a.m.d., însă la fel de bine şi prin intermediul unor simple dona ii ale fanteziei. Astfel, atunci când vrem să sesizăm o esenţă în chip originar şi în ea însăşi, putem pleca de la intuiţiile de ordinul experienţei, corespunzătoare ei, însă la fel de bine putem pleca şi de la intui ii ce nu in de sfera experien ei şi nu îşi sesizează obiectul ca fiind, ci dimpotrivă «nu fac decât să îl imagineze»”29. În ceea ce priveşte accesul la eidos sau la esenţa pură, este imporant de subliniat faptul că acesta poate fi realizat plecând-se chiar de la o intuiţie a individualului (de la o intuiţie individuală), iar intuiţia eidetică la care se ajunge în acest mod va avea caracterul unui act donator. Dacă intuiţia individuală sau empirică este cea în care se dă un obiect individual, intuiţia eidetică este cea în care se dă un alt tip de obiect, şi anume esenţa pură. Ceea ce caracterizează în mod fundamental intuiţia ca atare (fie ea empirică sau eidetică) este faptul că ea „«îşi aduce obiectul la donaţie»” („sie bringt ihn zur Gegebenheit”). Cu alte cuvinte, intuiţia este o conştiinţă a ceva, în speţă o conştiinţă a unui obiect fie individual, fie eidetic. În ambele cazuri avem de-a face cu posibilitatea ca obiectul respectiv să fie dat el însuşi (selbst gegeben) în mod originar sau – după cum se exprimă Husserl – „în carne şi oase” (leibhaft) în intuiţie. Chiar dacă cele două forme se intuiţie „sunt distincte în chip principial”, după cum ţine să sublinieze Husserl, totuşi între ele se stabilesc raporturi esenţiale şi, mai mult, ele sunt interdependente. Nu putem vorbi despre una în lipsa celeilalte, întrucât „prin însuşi specificul intuiţiei eidetice, ea are 27 Vezi Hua XVII: Formale and transzendentale Logik. Versuch einer Kritik der logischen Vernunft, hrsg. von Paul Janssen. Den Haag, Martinus Nijhoff, 1974, § 98, p. 255, nota 1. 28 Analizele cu privire la aceste chestiuni pot fi regăsite în volumul XXIII din Husserliana: Phantasie, Bildbewusstsein, Erinnerung. Zur Phänomenologie der anschaulichen Vergegenwartigungen. Texte aus dem Nachlass (1898–1925), hrsg. von Eduard Marbach, Den Haag, Martinus Nijhoff, 1980. Pentru o analiză a problematicii constituirii imaginii în fenomenologia husserliană, vezi şi Victor Eugen Gelan, Quelques considérations sur le problème de la constitution de l’image dans la phénoménologie husserlienne, în Studia UBB Philosophia, Vol. 58 (2013), No. 2, pp. 55–67. 29 Hua III/1, § 4, p. 16/ Idei, p. 48. Fapt și esență. Factual vs eidetic în fenomenologia husserliană 13 285 la bază o componentă fundamentală de ordinul unei intuiţii individuale”30, ceea ce înseamnă că pentru a putea vorbi de o intuiţie eidetică este necesar să ne putem orienta privirea către o situaţie particulară ce îi corespunde acesteia. În acelaşi timp, nu putem vorbi de o intuiţie a unui individual, fără a accepta ideea unei posibile orientări a privirii către esenţa a cărei exemplificare acel individual este. Această idee a interdependenţei celor două tipuri de intuiţie are însă o valabilitate limitată, întrucât Husserl va argumenta ulterior ideea independenţei totale a intuiţiei eidetice faţă de orice poziţionare de ordin empiric: „poziţionarea şi, înainte de toate, sesizarea intuitivă a esenţei nu implică cu niciun chip poziţionarea vreunei existenţe de ordin individual”31. Tocmai posibilitatea exemplificării unei esenţe şi prin cadrul unei donaţii a imaginaţiei (despre care am vorbit mai sus), şi nu doar a experienţei, atestă această independenţă a esenţei respective în raport cu planul empiric sau factual. Prin intermediul separării clare (în ordinea întemeierii) dintre factual şi eidetic, Husserl încearcă să demonstreze şi să menţină ideea conform căreia orice chestiune sau întrebare legată de esenţa pură trebuie să-şi caute fundamentul în intuiţia eidetică corespunzătoare, la fel cum orice chestiune sau întrebare ce privesc planul empiric sau factual îşi găsesc fundamentul în cadrul experienţei. Există aşadar un paralelism între cele două tipuri de intuiţii şi niveluri la care fiecare dintre acestea îşi poate găsi fundamentul propriu. Acest paralelism se va regăsi la Husserl şi sub forma celui dintre ştiinţele factuale sau ale experienţei şi ştiinţele eidetice. Raportul dintre ştiinţele factuale şi cele eidetice are la bază un alt raport (de factură eidetică), care este cel dintre obiectul individual şi esenţă. Legătura dintre planul individual şi cel eidetic este esenţială pentru înţelegerea relaţiei dintre ştiinţele factuale şi ştiinţele eidetice, întrucât, potrivit lui Husserl, „oricărui obiect individual îi corespunde o constituţie eidetică [Wesensbestand] în calitate de esenţă a sa, aşa cum şi invers oricărei esenţe îi corespund posibile obiecte individuale, ce ar reprezenta singularizările [Vereinzelungen] ei factice”32. Dacă luăm de pildă cazul ştiinţelor eidetice pure (cum ar fi logica pură sau matematica pură), vom observa că ceea ce le este lor în mod esenţial caracteristic este faptul că ele nu presupun în mod necesar niciun fel de raportare la factual. În cazul lor, experien a nu poate îndeplini în niciun fel rolul de sursă legitimă a cunoaşterii şi nu are deci un rol fondator. Desigur că şi în cazul ştiinţelor eidetice pure putem avea de-a face cu raportări la ceva de ordin factual (precum e cazul geometrului care desenează pe tablă – aşadar, se foloseşte de un plan empiric – diverse figuri geometrice), însă astfel de raportări la planul factual sau empiric nu joacă niciun rol de întemeiere a cunoaşterii, pentru că ele nu reprezintă fundamentul intuiţiilor sale eidetice. Din contră, dacă luăm cazul exemplului dat 30 Hua III/1, § 3, p. 15/ Idei, p. 47. Hua III/1, § 4, p. 17/ Idei, p. 49. 32 Hua III/1, § 7, p. 20/ Idei, p. 55. 31 286 Victor Eugen Gelan 14 mai sus, atunci ne putem foarte bine convinge de faptul că geometrul nu are nevoie în fond de tablă (pe care să deseneze diverse figuri) sau de alte obiecte empirice pentru a accede la adevărurile geometrice presupuse de diversele raporturi posibile dintre diversele obiecte geometrice. El poate pur şi simplu extrage acele adevăruri geometrice din simpla evidenţă eidetică, prin cadrul intuiţiilor eidetice corespunzătoare şi doar în urma desfăşurării actelor sale de gândire într-un plan pur al fanteziei (al imaginaţiei). Acest lucru nu este însă valabil pentru sfera ştiinţelor factuale (sau empirice) şi pentru procedeele la care recurge cercetătorul din ştiinţele naturii. Planul primordial la care se raportează cercetătorul ştiinţelor naturii este planul experienţei, iar unele dintre procedeele pe care le foloseşte în mod constant în munca sa sunt cel de observaţie şi cel experimental. Aşadar, pentru el, imaginaţia nu joacă niciun rol esenţial în cercetare şi cunoaştere, ci, din contră, poate constitui sursa cea mai probabilă de eroare. Cu alte cuvinte, în cazul ştiinţelor naturii, experienţa joacă un rol fundamental, un rol de întemeiere, de legitimare şi justificare a cunoaşterii. Tocmai din această cauză, remarcă Husserl, „conceptul de ştiinţă factuală şi cel de ştiinţă a experien ei sunt echivalente”33. Însă, în cazul ştiinţelor eidetice, după cum am văzut deja, lucrurile stau cu totul altfel. Fundamentul ultim şi rolul esenţial de legitimare a cunoaşterii revine, în acest caz, actului de intuire a esenţelor: „În schimb, pentru geometrul care nu cercetează realităţi, ci «posibilităţi ideale» – aşadar nu raporturi reale [Wirklichkeitsverhalte], ci raporturi de esenţă [Wesensverhalte] – intuirea esen elor constituie actul întemeietor ultim, şi nu experienţa”34. În cadrul ştiinţelor eidetice avem de-a face, pe de o parte, cu anumite raporturi de esenţă ce pot fi sesizate în mod nemijlocit (in unmittelbarer Einsicht) (pe care Husserl le mai numeşte şi „axiome eidetice” – eidetische Axiome şi care sunt de fapt principii în mod nemijlocit evidente), iar pe de altă parte, cu anumite raporturi de esenţă mijlocite (mittelbare Wesensverhalte), care sunt rezultatul unor inferenţe pure (reine Folgerungen), prin care ele sunt deduse din „stările de fapt axiomatice” („axiomatische” Sachverhalten) ce le corespund. Primele sunt fundamentele celor din urmă, iar cele din urmă se întemeiază în cele dintâi. Ideea pe care vrea Husserl să o susţină aici este aceea că, în cazul ştiinţelor eidetice, procedeele prin care se realizează cunoaşterea depind în totalitate şi numai de sfera eidetică ca atare. Cu alte cuvinte, pentru întemeierea riguroasă şi, în acelaşi timp, apodictică a cunoaşterii la nivelul ştiinţelor eidetice nu este în niciun fel necesar apelul la conţinuturi sau procedee empirice. Din contră, faptul că raporturile de esenţă mijlocite corespund unor întemeieri evidente în mod mijlocit, ce se realizează (sau sunt „deduse”) pe baza unor principii evidente în mod 33 Hua III/1, § 7, p. 21/ Idei, p. 56. Hua III/1, § 7, p. 21/ Idei, p. 56. Redăm aici şi varianta originală a citatului: „Für den Geometer aber, der nicht Wirklichkeiten, sondern «ideale Möglichkeiten», nicht Wirklichkeitsverhalte, sondern Wesensverhalte erforscht, ist statt der Erfahrung die Wesenserschauung der letztbegründende Akt”. 34 Fapt și esență. Factual vs eidetic în fenomenologia husserliană 15 287 nemijlocit, arată tocmai faptul că „fiecare pas pe care îl face întemeierea mijlocită este astfel apodictic şi necesar din punct de vedere eidetic”35 şi că el nu depinde în niciun fel de nivelul empiric sau factual. Mai mult, de fapt, nivelul factual ca atare presupune raportarea la planul eidetic şi este din punctul de vedere al întemeierii cunoaşterii dependent de acesta din urmă. Aceasta este tot una cu a spune că ştiinţele factuale sunt dependente de cele eidetice, pe când cele eidetice nu numai că sunt independente în raport cu cele factuale, ci, mai mult, chiar exclud în mod principial din câmpul lor, ca elemente necesare obţinerii şi, mai ales, legitimării cunoaşterii, rezultatele la care ajung şi pot în principiu ajunge ştiinţele factuale. Aşadar, ştiinţele eidetice nu se bazează, în obţinerea cunoaşterii, în niciun fel pe cele factuale. Ştiinţele factuale în schimb presupun, chiar prin unele procedee pe care ele le folosesc, o cunoaştere de tip eidetic şi astfel sfera ştiinţelor eidetice în genere. De pildă, orice întemeiere mijlocită a unei judecăţi care este realizată în cadrul unei ştiinţe factuale (empirice) presupune în mod evident principiile formale ale logicii formale. În plus, orice ştiinţă se raportează la anumite obiecte pe care le ia drept obiecte de studiu. În acest fel, orice ştiinţă (deci, şi cele factuale) presupune în mod direct anumite legi ce ţin în genere de ceea ce numim obiectualitate (Gegenständlichkeit). Husserl mai adaugă la aceste două observaţii şi pe o a treia, care vizează ideea că orice fapt „implică o constituţie de esenţă de ordin material”36, adică un adevăr eidetic ce corespunde unor asemenea esenţe este în fond o lege pe care o presupune orice instanţiere factică posibilă. 3. DATUL ORIGINAR, RĂSTĂLMĂCIRILE NATURALISTE ŞI LEGITIMITATEA CUNOAŞTERII După cum am văzut, prima secţiune din Ideen I poate fi considerată o introducere nefenomenologică la fenomenologie, deoarece, după cum Husserl însuşi subliniază, în această secţiune nu este încă vorba de fenomenologie ca atare: „consideraţiile noastre de până aici au fost de natură pur logică [...]. Pe de altă parte, este de asemenea nevoie şi de fenomenologie – despre care încă nu am aflat nimic”37. Numai că în capitolul doi al acestei secţiuni, capitol dedicat unor poziţii critice la adresa fenomenologiei, dar care dovedesc mai degrabă o neînţelegere principială cu privire la poziţia de bază a acestei noi discipline şi pe care, tocmai de aceea, întemeietorul fenomenologiei le va aduna sub numele de „răstălmăciri naturaliste”, Husserl va introduce un principiu – gândit ca fiind valabil pentru orice ştiinţă eidetică – ce va fi considerat principiul fundamental al fenomenologiei, pe care el îl numeşte „principiul tuturor principiilor”. Potrivit acestui principiu, „orice 35 Hua III/1, § 7, p. 21/ Idei, p. 56. Hua III/1, § 8, p. 23/ Idei, p. 58. 37 Hua III/1, § 17, p. 38/ Idei, p. 81. 36 288 Victor Eugen Gelan 16 intuiţie [Anschauung] originar donatoare este o sursă legitimă de drept a cunoaşterii”38. Paragraful 24 din Ideen I, în care apare această afirmaţie a lui Husserl, este esenţial pentru întreaga fenomenologie, dar nu numai pentru fenomenologie, întrucât el propune un nou criteriu al cunoaşterii, anume intuiţia şi, în speţă, intuiţia donatoare în mod originar. Iar Husserl continuă în acest sens: „tot ceea ce ni se înfă işează în chip originar în «intui ie» [«Intuition»] (în maniera unei prezenţe efective «în carne şi oase» [leibhafter Wirklichkeit], pentru a spune aşa) trebuie luat pur şi simplu drept ceea ce se dă, însă de asemenea doar în limitele în care se dă ca atare”39. Propoziţiile sau enunţurile prin care sunt aduse la expresie asemenea datum-uri sau donaţii originare joacă un rol de întemeiere şi, de aceea, ele pot fi numite şi principii. Putem să înţelegem mai bine cum funcţionează un astfel de principiu în cazul sferei eidetice, dacă facem o analogie cu maniera în care un astfel de principiu funcţionează în cazul ştiinţelor naturii. La fel cum în ştiinţele naturii funcţionează principiul potrivit căruia afirmaţiile cu privire la natură şi la faptele specifice acesteia necesită un recurs la experienţele pe care se întemeiază aceste fapte, tot astfel, în domeniul eideticii, trebuie să se poată face recurs la un principiu analog, adică la acea propoziţie „rezultată în chip nemijlocit dintr-o evidenţă de ordin general”40. Husserl insistă pe ideea acestor evidenţe de ordin general ca fiind esenţiale pentru întemeierea cunoaşterii eidetice şi dă un exemplu foarte potrivit în acest sens, anume cel al matematicii pure. Evidenţele pe care le întâlnim în cadrul diverselor domenii ale matematicii pure (cum ar fi în geometrie sau în aritmetică) sunt evidenţe de ordin eidetic, iar cercetătorul din ştiinţele naturii face recurs (la nivel teoretic) în mod constant la astfel de evidenţe. Acestor evidenţe de ordin eidetic din matematică le corespund anumite „corelaţii pure de esenţă”, care sunt independente faţă de domeniul faptelor de ordinul experienţei şi care ne sunt date (sau la care avem acces) prin intermediul unor intuiţii specifice: a unor intuiţii eidetice. Iar aceste intuiţii eidetice, la care facem referire în cazul matemeticii, sunt, la rândul lor, specifice unui anume mod de conştiinţă, „acelui mod de conştiinţă în care surprindem cu deplină evidenţă, în momentul în care facem matemetică, stările de fapt de ordin axiomatic”41. Ceea ce urmăreşte Husserl prin apelul la aceste exemple din matematică nu este altceva decât să legitimeze şi să exemplifice existenţa sferei esenţelor, a evidenţelor de ordin eidetic şi a posibilităţii de a avea acces la ele printr-un tip specific de intuiţie (cea eidetică), precum şi a posibilităţii cunoaşterii eidetice în genere. Problema care apare în legătură cu „principiul tuturor principiilor”, enunţat mai sus, constă în faptul că, pe de o parte, fenomenologia trebuie să-l respecte pentru a ajunge la a-şi împlini statutul de ştiinţă eidetică, iar pe de altă parte, 38 Idei, p. 100 – traducere parţial modificată. În original: „jede originär gebende Anschauung eine Rechtsquelle der Erkenntnis sei” – Hua III/1, p. 51. 39 Hua III/1, § 24, p. 51/ Idei, p. 100. 40 Hua III/1, § 24, p. 51/ Idei, p. 101. 41 Hua III/1, § 25, p. 53/ Idei, p. 103. Fapt și esență. Factual vs eidetic în fenomenologia husserliană 17 289 validitatea lui nu poate fi dovedită decât prin desfăşurarea efectivă a analizelor fenomenologice şi prin realizarea concretă a fenomenologiei ca ştiinţă eidetică: „Acest «principiu al principiilor» apare imediat ca justificarea ultimă a fenomenologiei, ca ceea ce o fundează în mod intim, dar demonstrarea validităţii sale rămâne suspendată în faţa realizării efective a fenomenologiei în calitate de ştiinţă eidetică a trăirilor pure, ca ştiinţă a structurilor esenţiale ale conştiinţei”42. Considerată dintr-o perspectivă mai generală, întreaga secţiune I din Ideen I, şi în mod special capitolul întâi (dedicat „consideraţiilor de ordin logic” – după cum se exprimă Husserl în titlul paragrafului 17), îşi va căpăta deplina ei inteligibilitate şi îşi va descoperi deosebita ei importanţă pentru fundarea fenomenologiei ca ştiinţă eidetică abia odată cu înaintarea concretă a analizelor fenomenologice. Consideraţiile de ordin logic prezentate de Husserl în această primă secţiune sunt de o importanţă majoră, întrucât ele presupun cel puţin două aspecte fundamentale. Primul aspect constă în faptul că ideea de esen ă stă la baza unui program epistemologic prin care Husserl are în vedere o (re)fundamentare a celorlalte ştiinţe prin intermediul fenomenologiei. Iar al doilea trimite la necesitatea constituirii fenomenologiei în calitate de ştiinţă eidetică a priori. Altfel spus, atribuindu-i fenomenologiei caracterul de ştiinţă eidetică a trăirilor pure ale conştiinţei, Husserl stabileşte „un criteriu de ştiinţificitate pentru fenomenologia însăşi, în calitate de eidetică descriptivă a trăirilor pure ale conştiinţei, ştiinţă a priori a «fenomenelor»”43. Prin urmare, în viziunea lui Husserl, fenomenologia trebuie să se constituie, în acelaşi timp, ca o dublă ştiinţă: o ştiinţă a trăirilor pure ale conştiinţei şi o ştiinţă a posibilităţii celorlalte ştiinţe, o ştiinţă primă sau o ştiinţă a fundamentelor celorlalte ştiinţe (aşadar, o Wissenschaftslehre), corespondenta logicii pure despre care se făcea vorbire în cadrul Cercetărilor logice44. Distincţia dintre fapt şi esenţă (respectiv dintre ştiinţe factuale şi ştiinţe eidetice) este o distincţie prin care Husserl avea în vedere, în primul rând, delimitarea unui câmp tematic aparte aparţinând sferei eidetice (cel al conştiinţei pure), care se va constitui într-o nouă şi fundamentală ştiinţă: fenomenologia pură. Fenomenologia trebuia, în concepţia lui Husserl, să se constituie ca fenomenologie pură, adică în calitate de ştiinţă eidetică a trăirilor pure ale conştiinţei transcendentale, ştiinţă ce tratează în primul rând despre condi iile de posibilitate ale apariţiei şi donaţiei unui obiect în genere în şi prin cadrul trăirilor pure ale conştiinţei. Distincţia despre care am amintit mai sus este una esenţială atât pentru realizarea efectivă a fenomenologiei ca ştiinţă eidetică, cât şi pentru 42 Laurent Perreau, La phénomènologie comme science eidétique, pp. 34–57, în Antoine Grandjean et Laurent Perreau (eds.), Husserl. La science des phénomènes, CNRS Édition, Paris, 2012, p. 38. 43 Ibidem, p. 39. 44 Vezi demersul husserlian din Prolegomene la logica pură, demers orientat în direcţia stabilirii rolului şi a scopurilor unei logici pure în economia cunoaşterii. 290 Victor Eugen Gelan 18 înţelegerea adecvată a relaţiei pe care fenomenologia o are sau o poate în genere avea cu toate celelalte ştiinţe45 (şi, în mod special cu psihologia). Fenomenologia are a se constitui drept o ştiinţă lipsită de presupoziţii şi tocmai din acest motiv Husserl insistă pe ideea că toate consideraţiile pe care ea le face trebuie să fie efectuate prin cadrul unor evidenţieri principiale care au la bază în mod direct o intuiţie corespunzătoare stării de lucruri avute în vedere. Din acest motiv, fenomenologia, în drumul ei către constituirea ca ştiinţă eidetică şi în acelaşi timp ca ştiinţă riguroasă, refuză din start să facă apel la alte teorii filosofice (chiar unanim recunoscute, spune Husserl), lucru pe care îl realizează în mod concret printr-o „abţinere desăvârşită de la orice judecată privitoare la conţinutul doctrinar al vreunei filosofii deja date”, rămânând ca toate demonstraţiile pe care ea le realizează „să fie efectuate în limitele unei atari abţineri”46. Această abţinere corespunde de fapt unei epoché filosofice iniţiale şi, împreună cu imperativul lipsei oricăror presupoziţii, se constituie drept gest inaugural sau, după expresia lui Husserl, „veritabil început” de demers filosofic autentic şi riguros. Autenticitatea şi rigurozitatea unui astfel de demers este posibilă tocmai prin faptul că el nu are a apela la vreo teorie a tradiţiei sau la vreo perspectivă filosofică deja existentă pentru a-şi justifica paşii pe care îi va urma sau pentru a-şi justifica propria întemeiere, întrucât propriul proces de întemeiere se realizează doar prin apelul la 45 Fenomenologia transcendentală, preluând sarcina adresată în Cercetări logice logicii pure, anume aceea de a îndeplini şi rolul de teorie sau doctrină a ştiinţelor (Wissenschaftslehre), are în acelaşi timp a se constitui, potrivit lui Husserl, drept ştiinţă fundamentală sau ştiinţă a fundamentelor tuturor celorlalte ştiinţe, lucru presupus, în primul rând, tocmai de procedeul metodologic specific pe care fenomenologia îl pune de fiecare dată în joc drept condiţie necesară a oricărui demers filosofic sau general ştiinţific autentic, anume acela al reducţiei. Redăm aici un pasaj mai lung din Medita ii carteziene (aşadar, din perioada relativ târzie a gândirii husserliene – 1931), care se referă în mod direct la această idee: „Întrucât, în demersul său, fenomenologia nu are de-a face cu niciun fel de realităţi şi concepte de realităţi deja date, ci îşi creează de la bun început conceptele sale proprii din caracterul originar al operaţiunilor (ele însele concepute prin intermediul unor concepte originare) şi întrucât, fiind obligată să dezvăluie toate orizonturile, stăpâneşte toate deosebirile de importanţă, toate relativităţile abstracte, ea trebuie atunci să ajungă prin ea însăşi la sistemele de concepte care determină sensul fundamental al tuturor domeniilor ştiinţifice. Acestea sunt conceptele care prefigurează toate liniile formale de demarcaţie ale ideii formale a unui univers de existenţă posibilă în general; prin urmare, ele trebuie să fie conceptele fundamentale veritabile ale tuturor ştiinţelor. [...] În acest mod, investigaţiile pe care le-am schiţat anterior tangenţial şi care se referă la constituirea transcendentală a unei lumi nu sunt nimic altceva decât începutul unei clarificări radicale a sensului şi a originii (respectiv a sensului, pornind de la originea) conceptelor de lume, natură, spaţiu, timp, fiinţă, om, suflet, corp, comunitate socială, cultură ş.a.m.d. [...] Putem spune atunci, de asemenea, că toate ştiinţele apriorice în general îşi au originea şi întemeierea ultimă în fenomenologia apriorică şi transcendentală în virtutea analizei corelaţiilor lor [realizată de aceasta]. Din acest punct de vedere, ele însele aparţin unei fenomenologii apriorice universale, în calitate de ramificaţii sistematice ale sale. [...] Această ştiinţă totală despre a priori ar fi mai apoi fundamentul ştiinţelor de fapte [Tatsachenwissenschaften] veritabile şi al unei autentice filosofii universale în sens cartezien;” – Edmund Husserl, Medita ii carteziene, trad. de Aurelian Crăiuţu, Bucureşti, Humanitas, 1994, pp. 194–196. 46 Hua III/1, § 18, pp. 39–40/ Idei, p. 83. Fapt și esență. Factual vs eidetic în fenomenologia husserliană 19 291 intuiţiile donatoare: „Dacă există în genere un set de fundamente «principiale», în sens veritabil, ale filosofiei, care prin urmare nu pot fi întemeiate decât prin intermediul unei intuiţii nemijlocit donatoare, atunci este limpede ca o dispută privitoare la aceste fundamente poate fi tranşată independent de orice ştiin ă filosofică, fără să fie nevoie să avem deja o idee a acestei ştiinţe şi a conţinutului ei doctrinar, pretins întemeiat”47. Abordând tema lipsei de presupoziţii de la care trebuie să pornească orice demers filosofic ce se vrea a fi riguros, Husserl atinge o problemă pe care o abordase sub o altă formă în cadrul Cercetărilor logice, anume problema disputei cu psihologismul48 şi cu empirismul. Atât empirismul, care nega existenţa esenţelor şi a cunoaşterii eidetice, cât şi acuza de realism platonician care i-a fost adusă perspectivei fenomenologice, vor fi desemnate de către Husserl drept „răstălmăciri naturaliste”. Pentru a înţelege mai exact în ce anume constă semnificaţia termenului de răstălmăciri naturaliste, vom schiţa în cele ce urmează poziţia empiristă, aşa cum apare ea redată de către Husserl în capitolul al doilea al primei secţiuni din Ideen I, precum şi răspunsul pe care Husserl îl va aduce acuzei de realism platonician. Simplu spus, empirismul neagă existenţa esenţelor şi posibilitatea unei cunoaşteri eidetice. La baza concepţiei empiriste se află, potrivit lui Husserl, o atitudine de identificare greşită dintre ceea ce are caracterul unui act donator originar şi experien a în sine. Cu alte cuvinte, tot ceea ce are caracterul unui act donator originar nu poate proveni decât din cadrul experienţei. Această identificare greşită va duce la o restrângere ilicită, din partea empiriştilor, a conceptului de ştiin ă autentică la conceptul de „ştiinţă bazată pe experienţă”. Desigur că o astfel de restrângere (naturalistă) este ilicită, întrucât, dacă am merge pe direcţia indicată de ea, atunci ar însemna să excludem de la titlul de ştiinţă autentică orice altă ştiinţă care nu are la bază experienţa (de pildă, matematica sau logica pură). Or, remarcă Husserl, tocmai datorită unor ştiinţe precum matematica sau logica pură, aşadar, tocmai datorită unor ştiinţe eidetice şi a unor procedee eidetice corespunzătoare sferei eidetice, ştiinţele moderne ale naturii (ce au la bază experienţa) au progresat considerabil şi au putut să-şi adâncească propriul nivel sau grad de ştiinţificitate (de rigurozitate). Astfel, concepţia empiristă duce în acest sens, în mod inevitabil, la absurditate şi deci la propria-i subminare. Eroarea principală a empiriştilor, ne spune Husserl, este aceea că, în cadrul argumentaţiei lor, „cerinţa fundamentală a unei întoarceri la «chestiunile însele» 47 Hua III/1, § 18, p. 40/ Idei, p. 84. Pentru problema disputei husserliene contra psihologismului, vezi Logische Untersuchungen. Erster Teil. Prolegomena zur reinen Logik. Text der 1. und der 2. Auflage, Halle, 1900, ediţie revizuită şi reeditată în 1913. În ediţia operelor complete Husserliana: Hua XVIII, hrsg. von Elmar Holenstein, Den Haag, Martinus Nijhoff, 1975. Pentru ediţia română a lucrării, vezi, Edmund Husserl, Cercetări logice I. Prolegomene la logica pură, trad. Bogdan Olaru, Bucureşti, Humanitas, 2007, în special capitolele 3, 4, 5, 6, 7 şi 8. 48 292 Victor Eugen Gelan 20 [die Sachen selbst] este identificată, respectiv confundată cu cerinţa de a funda întreaga cunoaştere pe experien ă”49. Astfel, perspectiva empiristă susţine faptul că lucrurile însele nu pot fi date decât în şi prin cadrul experienţei. Numai că, ceea ce această perspectivă nu ia în calcul sau omite este faptul că aceste Sachen selbst pot fi şi altele decât lucrurile sau „chestiunile de ordinul naturii” (Natursachen), întrucât realitatea (Wirklichkeit) în genere nu este tot una cu realitatea de ordinul naturii (Naturwirklichkeit), iar experienţa, ca act donator originar, este valabilă doar în ceea ce priveşte această realitate de ordinul naturii. A respinge din cadrul gândirii ştiinţifice, ca fiind neştiinţifice, judecăţile care nu se fundează pe experienţă reprezintă o eroare majoră, întrucât valabilitatea sau lipsa de valabilitate a unei judecăţi depinde, în mod esenţial, doar de intuiţiile donatoare originare pe care judecata respectivă se întemeiază (fie ele aceste intuiţii unele ce corespund experienţei, fie unele ce corespund planului eidetic): „Ştiinţa veritabilă, şi adevărata lipsă de prejudecăţi proprie ei, pretinde drept suport al tuturor demonstraţiilor ei judecăţi nemijlocit valabile ca atare, aşadar, judecăţi ce îşi extrag valabilitatea în mod direct din intui ii donatoare originare”50. Prin faptul că empirismul contestă sfera esenţelor şi posibilitatea cunoaşterii eidetice în genere, el sfârşeşte prin a deveni o formă de scepticism51. Empirismul însuşi face apel, în cadrul raţionamentelor sale, la principiile logicii formale şi tocmai de aceea el presupune deja sfera eidetică, lucru pe care nu-l recunoaşte însă ca atare. Deoarece observaţia şi experimentul (experienţa) nu pot oferi cunoaşterii decât singularităţi, empiristul este nevoit să facă apel la altceva pentru a-şi putea întemeia în mod riguros poziţia ştiinţifică. Dacă el exclude însă posibilitatea de a face apel la intuiţia eidetică, atunci va fi nevoit să apeleze doar la inducţie, prin care va încerca să confere (prin raţionamente mijlocite) cazurilor particulare caracterul generalităţii. Însă principiile logicii formale la care el trebuie să apeleze totuşi pentru a-şi susţine în mod coerent poziţia nu sunt simple generalizări empirice, ci legi de esenţă care ţin de nivelul sferei eidetice. În acest sens, Husserl reproşează poziţiei empiriste că ea porneşte de fapt la drum fiind deja ancorată într-un anumit punct de vedere filosofic (teoretic) şi că, prin aceasta, ea intră în contradicţie cu cerinţa (pe care tot ea o susţine în mod înverşunat) de a porni în cadrul oricărei analize de la o lipsă totală de presupoziţii. În opoziţie cu perspectiva empiristă, Husserl va reitera ideea conform căreia perspectiva fenomenologică porneşte „de la ceea ce este anterior oricărui punct de vedere”, adică „de la întregul domeniu al datului intuitiv, anterior oricărei gândiri teoretice, aşadar, de la tot ceea ce putem vedea şi sesiza în chip nemijlocit, atunci când nu ne lăsăm orbiţi de prejudecăţi [...]”52. Această cerinţă se naşte tocmai din 49 Hua III/1, § 19, p. 42/ Idei, p. 86. Hua III/1, § 19, p. 42/ Idei, p. 87. 51 Scepticismul, în sensul teoriei cunoaşterii, duce în cele din urmă la absurditate. Husserl tratează problema scepticismului în cadrul Cercetărilor logice. Vezi Prolegomene la logica pură, § 32, pp. 167–170. 52 Hua III/1, § 20, p. 45/ Idei, p. 91. 50 Fapt și esență. Factual vs eidetic în fenomenologia husserliană 21 293 necesitatea de a recunoaşte ca surse legitime de întemeiere a cunoaşterii toate tipurile posibile de intuiţie. Acuza de „realism platonician” care a fost adusă perspectivei husserliene este strâns legată de poziţia empiristă şi constă, în primul rând, în respingerea ideii că esenţele despre care vorbeşte Husserl ar avea caracterul unor obiecte (ar fi obiecte ca atare) ce au o „existenţă efectivă” (wirkliches/ wahrhaftes Sein) şi că ele ar putea fi sesizate prin intermediul intuiţiei într-un mod asemănător cu felul în care sunt sesizate obiectele ce corespund lumii reale. Potrivit lui Husserl, această acuză este întru totul nejustificată şi ea are la bază confuzia (sau lipsa distincţiei clare) dintre conceptele de „obiect” (Gegenstand) şi „obiect real” (Reales), precum şi cea dintre „efectivitate” (Wirklichkeit) şi „efectivitate reală” (reale Wirklichkeit). Dacă această confuzie este îndepărtată şi se ţine cont de distincţia dintre aceste concepte (concepte ce corespund, desigur, unor stări de lucruri), atunci acuza amintită mai sus şi obiecţia aferentă ei vor cădea de la sine. Conceptul general de obiect trebuie să cuprindă toate obiectele posibile în genere, fie ele obiecte de tipul realităţilor lumii naturale, fie obiecte pur ideale, specifice ştiinţelor eidetice. Astfel, de exemplu, un număr oarecare din şirul numerelor cardinale sau o figură oarecare – să spunem triunghiul – din cadrul lumii formelor geometrice sunt, la rândul lor, obiecte (în sens general). De aceea, evidenţele care se dau în intuiţie nu trebuie să fie obturate de nicio teorie, întrucât teoria are a se constitui tocmai pe baza a ceea ce este dat în cadrul acestor intuiţii: „Sarcina teoriei este aceea de a se orienta în funcţie de ceea ce este dat, iar sarcina teoriilor cunoaşterii, aceea de a distinge principalele tipuri ale datului şi de a le descrie potrivit propriei lor esenţe”53. O altă remarcă a celor care consideră că Husserl se face vinovat de realism platonician prin faptul că susţine existenţa esenţelor sau a ideilor este aceea că esenţele sau ideile nu sunt altceva decât nişte simple concepte, adică nişte „constructe psihice” (psychische Gebilde), la care se ajunge printr-un proces de abstractizare. Aşadar, Husserl nu ar face altceva decât să ipostazieze (poate chiar într-un sens metafizic) simple concepte ce corespund unor „fapte psihologice banale”. Eroarea celor care susţin această idee constă în faptul că ei amestecă conceptul în calitatea lui de „conţinut” (în sens general, noema) cu accepţiunea conceptului ca act (actul ca atare). De pildă, dacă am lua în considerare un număr oarecare din şirul numerelor naturale, atunci acesta este un concept (conceptul de număr), dar el nu este un concept în sensul de construct psihic. Cu alte cuvinte, reprezentarea numărului nu este totuna cu numărul însuşi care este reprezentat. Numărul însuşi are un caracter atemporal, pe când reprezentarea lui are întotdeauna un caracter temporal şi este diferită de la caz la caz (este de fiecare dată alta, în funcţie de momentul în care cineva îşi formează acea reprezentare sau în funcţie de persoana care o efectuează). 53 Hua III/1, § 22, p. 48/ Idei, p. 95. 294 Victor Eugen Gelan 22 Ceea ce este important de subliniat în acest context al discuţiei este faptul că, pentru Husserl, intuiţia eidetică este un act donator originar ce trebuie văzut ca fiind analog percepţiei sensibile, şi nu imaginaţiei, iar „principiul cel mai general al oricărei metode”, de care are a ţine cont orice ştiinţă, este cel „al îndreptăţirii originare a datului, de orice fel va fi fiind el”54. În finalul abordării noastre vom trece în revistă, în mod schematic, câteva dintre cele mai importante consecinţe ale consideraţiilor pre-fenomenologice sau de ordin logic, ce au fost punctate şi discutate în cuprinsul primei secţiuni a Ideilor I, evidenţiind importanţa lor deosebită pentru întregul demers fenomenologic husserlian ulterior. În primul rând, am văzut că distincţia dintre fapt şi esenţă duce la delimitarea unei noi regiuni de fiinţă, regiunea conştiinţei pure şi a trăirilor pure ale acesteia. Având drept obiectiv principal descrierea esenţei pure a conştiinţei, fenomenologia îşi delimitează din start, în mod riguros, domeniul de studiu în contrast cu psihologia empirică, care rămâne concentrată în sfera faptelor empirice şi a generalităţilor empirice. Desigur că chiar generalităţile empirice la care ajunge psihologia pot fi tratate şi dintr-o perspectivă eidetică, ceea ce face posibilă conceperea unei aşa-numite psihologii fenomenologice55. Distincţia dintre fapt şi esenţă deschide posibilitatea accesului la fenomenologia ca atare, acces ce presupune însă un raport privilegiat cu psihologia. Consideraţiile de ordin logic ale primei secţiuni din Ideen I sunt importante şi pentru faptul că ele corespund unei pregătiri necesare a principiilor pe care are a se baza fenomenologia în calitatea ei de ştiinţă sau pentru a accede la statutul de ştiinţă (riguroasă). Punând în discuţie, de pildă, problema obiectului în genere şi stabilind faptul că esenţele sunt, la rândul lor, obiecte, consideraţiile de ordin logic au întărit ideea că esenţele sau obiectele eidetice trebuie tratate, asemenea faptelor, drept surse legitime pentru cunoaştere. Definirea esenţei ca obiect în genere ţine în primul rând de sfera logicii, dar are în mod fundamental consecinţe pentru întreaga dezvoltare ulterioară a fenomenologiei. Împărţind ştiinţele în ştiinţe ale faptelor şi ştiinţe eidetice, Husserl operează de fapt şi o delimitare ontologică prin aceea că diverse regiuni ale fiinţei se vor „ordona” sub lupa analitică a unei sau alteia dintre cele două domenii ştiinţifice. Potrivit anumitor comentatori, am avea de-a face aici la Husserl deja cu un anumit tip de idealism (chiar dacă încă nu cu cel transcendental), care ar reprezenta, la acest nivel, „singura posibilitate pentru a reconcilia teoria cunoaşterii cu ea însăşi”56. Acest idealism, ce trebuie considerat în legătură cu teoria cunoaşterii şi la care Husserl se referă încă din Cercetările logice, este menit să îndepărteze orice posibilitate de interpretare metafizică a distincţiei fapt–esenţă. Distincţia dintre fapt 54 Hua III/1, § 26, p. 55/ Idei, p. 107. Problematică ce se regăseşte în volumul Phänomenologische Psychologie. Vorlesungen, Sommersemester 1925, hrsg. von Walter Biemel, Den Haag, Martinus Nijhoff, 1968 (Hua IX). 56 Laurent Perreau, La phénomènologie comme science eidétique, p. 44. 55 Fapt și esență. Factual vs eidetic în fenomenologia husserliană 23 295 şi esenţă, tocmai pentru că este o distincţie ce ţine de logică şi este operată în sfera epistemologiei, nu are nimic metafizic în ea, care ar putea eventual să conducă la ideea platoniciană a unei ştiinţe privitoare la esenţele lucrurilor, a unei ştiinţe menite a da seama de lumea Ideilor. Ceea ce vrea Husserl să susţină aici este faptul că planul ideal sau sfera esenţelor trebuie considerată ca sursă posibilă a unei cunoaşteri obiective în genere: „Fireşte că, vorbind aici de idealism, nu avem în vedere o doctrină de ordin metafizic, ci acea formă a teoriei cunoaşterii care recunoaşte în domeniul idealităţii condiţia însăşi de posibilitate a unei cunoaşteri obiective în genere, şi care nu încearcă să-l înlăture printr-o interpretare psihologistă”57. Posibilitatea unei cunoaşteri eidetice va deschide în fond posibilitatea accesului fenomenologiei însăşi la statutul de ştiinţă. Sfera eidetică şi cunoaşterea specifică acesteia, prin cadrul intuiţiei eidetice, duc în mod direct la stabilirea criteriului de ştiinţificitate pe care fenomenologia, ca ştiinţă a trăirilor pure ale conştiinţei, trebuie să îl respecte pentru a se constitui pas cu pas ca ştiinţă veritabilă. La baza stabilirii acestui criteriu de ştiinţificitate stă tocmai distincţia dintre fapt şi esenţă, pentru că „a distinge în mod clar esenţa de fapt, în sensul în care o face Husserl, înseamnă a asigna fenomenologiei obiectivul unei cunoaşteri a priori”58. Pentru a îndeplini criteriul de ştiinţificitate amintit mai sus, fenomenologia are, aşadar, a îndeplini sarcina de a accede ca atare la esenţă şi a descrie legile de esenţă care structurează în mod a priori conştiinţa. 57 58 Edmund Husserl, Cercetări logice II/1, Introducere, p. 120 – traducere parţial modificată. Laurent Perreau, op. cit., p. 45.